Crin Antonescu: În legea salarizării unice, statutul cadrului didactic de Cenuşăreasă a sistemului bugetar este reconfirmat

Dincolo de faptul că am spus, din capul locului că sunt în campanie, eu, personal, încerc să dau cât mai puţin culoare partinică acestei întâlniri. Cu alte cuvinte, vreau să vorbim cu adevărat despre educaţie şi nu să fac propagandă, pentru că asta este una din suferinţele vieţii politice şi vieţii publice româneşti: propaganda exagerată, propaganda care, de fapt, se substituie comunicării reale dintre alegători şi aleşi, reprezentaţi şi reprezentanţi, guvernaţi şi guvernanţi. De aici se ajunge la distanţa care separa astăzi corpul politic de restul societăţii.

Eu sunt de fiecare dată stânjenit atunci când vine vorba de temele educaţiei, abordate din punct de vedere politic, din mai multe motive. Înainte de toate, pentru că este o temă de care mă apropii cu emoţie şi solidaritate reală, din simplul fapt că provin dintr-o familie de cadre didactice, medii, modeste. Apoi, pentru că eu însumi am fost cadru didactic, mediu, modest. Şi, ultimul, dar nu cel mai puţin important argument, pentru că am un copil care este abia în clasa a treia. Cu alte cuvinte, este pentru un bun număr de ani, subiect al învăţământului românesc. Din toate aceste motive, nu abordez această chestiune doar teoretic, nu abordez această chestiune de la distanţă, ci implicat în ea emoţional.

Abordez acest subiect cu emoţie şi pentru că, din 1992, de când am devenit eu parlamentar, s-a discutat despre educaţie cu orice prilej, la orice rând de alegeri - de câte ori s-a făcut un program pentru dezvoltarea României, educaţia a primit un capitol copios, - dar de fiecare dată s-a plecat de la zero. E ceva sisific în această situaţie în care, după ce am avut câte o reformă cu fiecare guvern care a venit, ministru care a venit, cu fiecare preşedinte care a venit, părem a fi, de fiecare dată, la începutul lucrurilor şi ne ambiţionăm de fiecare dată, să angajăm ample dezbateri, ample pachete de legi, ample proiecte pentru reformarea educaţiei.

Am să spun că cel mai important lucru pe care un preşedinte al României, în raport cu prerogativele sale constituţionale poate să-l facă pentru educaţie, este să înţeleagă şi să recunoască sincer, în sinea sa, importanţa acestui domeniu. Marea problemă a autorităţilor româneşti, a politicilor româneşti, în raport cu educaţia şi sistemul de educaţie este că, deşi toţi am fost elevi, deşi toţi am avut sau avem copii care n-au plecat chiar din clasa întâia în Elveţia să studieze, deşi toţi recunoaştem, cu dărnicie orală, importanţa slujitorului catedrei, deşi toţi spunem poveşti cu domnul Trandafir şi societatea cunoaşterii, în realitate nu a existat un respect autentic şi o voinţă autentică de a aşeza şcoala pe alte baze decât cele pe care le-am moştenit de la sistemul comunist, unde era considerată unul dintre domeniile neproductive.

„Ultima întâmplare" a deciziei politice româneşti este legea salarizării unice. Vorbim despre ea fără să o cunoaştem. Nu o cunoaşte nici măcar primul-ministru. Astăzi, pe site-ul Ministerului şi pe site-ul Camerei apare o altă formă decât aceea pentru care a fost asumată legea. Acolo, statutul de Cenuşăreasă a cadrului didactic în sistemul bugetar, este reconfirmat. Eu cred că ceea ce a făcut preşedintele în exerciţiu al României, atunci când a abordat tema educaţiei, când a constituit o comisie prezidenţială, când a iniţiat un pact naţional, este bine ca idee. Fără niciun fel de ironie, în momentul în care Traian Băsescu a deschis acest subiect, eu, care sunt preocupat, în mai mare măsură decât rezultatul alegerilor, de mântuirea mea personală, am pus binele în faţă şi am pornit de la prezumţia de nevinovăţie.Nu m-am gândit că, poate, e un joc electoral, nu m-am gândit că, poate, este o nouă încercare de a câştiga nişte voturi. Mi-am zis, pur şi simplu: uite ce înseamnă viaţa. Dintre toţi preşedinţii de până acum ai României, exceptându-l pe Nicolae Ceauşescu, probabil că Traian Băsescu a fost cel mai puţin vecin cu şcoala. Domnul Constantinescu era nu doar profesor universitar, nu doar rector al Univeristăţii din Bucureşti, nu doar preşedinte al Asociaţiei Rectorilor, era un om al şcolii prin excelenţă. Domnul Iliescu, oricât de puţin l-aş fi iubit sau l-aş iubi, e clar că zăbovise ceva mai mult cu cărţile şi şcoala decât Traian Băsescu. Este o ironie a istoriei că un om care avea mai puţine motive să fie apropiat şcolii, iată, o face. Numai că, din păcate, astăzi suntem în faţa situaţiei în care pactul naţional pentru educaţie, cu câteva principii foarte bune şi cu un enunţ celebru deja al preşedintelui - bani contra reformă - este o vorbă goală pentru că a fost denunţat. Nu de profesori, nu de slujitorii şcolii, a fost denunţat de către cei care ne guvernează astăzi. De asemenea, de toţi cei din comisia prezidenţială a profesorului Miclea, căruia îi port respect, indiferent de afilierea sa politică. Tot ceea ce a făcut această comisie pare a fi muncă în zadar, atâta vreme cât ajungem la situaţia perversă şi caraghioasă în care domnul Boc ne anunţă că asumă răspunderea Guvernului pe principiile Miclea, fără să ştie sau ştiind, că asumă, de fapt, legile Andronescu. Este un peisaj cu situaţii politice perverse. Cei de la Partidul Social Democrat intră într-o grevă de protest împotriva propriului guvern, iar cei de la Partidul Democrat se gândesc cum să facă să treacă această moţiune de cenzură care e îndreptată împotriva lor. Nu este o glumă, nu este o comedie, nu este o construcţie a unei minţi complicate, este realitatea politică de astăzi şi situaţia în care această minciună prelungită ne-a adus.

Eu am spus şi am simţit mereu că Partidul Naţional Liberal este dator. Spiru Haret a aparţinut acestui partid şi prin asta mi se pare că am spus totul. Partidul naţional Liberal are datoria, într-o mai mare măsură decât alţii, să înţeleagă şi să respecte şcoala. Şi, evident, să servească şcoala. Noi am ajuns să folosim formula: politicienii, miniştrii, preşedinţii trebuie să ajute. Nu, nu să ajute. Trebuie să servească. Şi lucrul ăsta trebuie să ne intre bine în cap. Şi nouă, celor care facem politică, şi dumneavoastră, cei care decideţi cât şi cum facem noi politică. Pentru că nu ne-a intrat acest lucru în cap, asistăm la festivalurile de cinism, fără nicio ruşine, fără nicio perdea, pe care ni le oferă, de bună vreme încoace, scena politică românească. Vedem bine că, de un număr de luni, luni în care se putea naşte un copil, guvernanţii se ceartă zi de zi. Pe faţă. Pe bani publici. Pe sfere de influenţă. Pe servicii secrete. Nu se ceartă pe opţiuni, pe nivel al taxelor, pe variante de dezvoltare. Se ceartă pe asta, în vreme ce foarte multe lucruri se duc încet-încet de râpă.

Noi nu suntem în situaţia în care unii încearcă să ne pună. Se spune că cei care servesc şcoala sunt bugetari, şi liberalii nu-s cu bugetarii. Profesorii au sindicate şi liberalii nu-s cu sindicatele. Profesorii n-au fost niciodată şi nicăieri bogaţi şi liberalii sunt partidul bogaţilor. Toate aceste lucruri nu sunt adevărate. Indiferent câte voturi ar obţine liberalii de la profesori, la un rând sau altul, noi nu trebuie să uităm niciodată că la începutul anilor 90, atunci când noi ne-am asumat riscul politic de a reînfiinţa acest partid, de a vorbi despre valori care nu erau foarte populare - pluralism, dreptul la diferenţă, dreptul la diverse libertăţi lucruri absolut necesare şi care ţineau de revenirea României într-o normalitate de dezvoltare democratică, europeană, civilizată - printre profesori s-au găsit partenerii noştri de comunicare cu societatea. Şi nu întâmplător, Partidul Naţional Liberal a avut mereu în rândurile sale membri şi activişti, în sensul cel mai nobil al acestui cuvânt, dintre profesori. Acestea sunt motive pentru care liberalii sunt mai datori decât alţii să slujească şcoala şi pe cei care fac educaţie în România. Dacă noi avem pretenţia că suntem partidul cel mai deschis spre Occident, partidul cel mai deschis spre contemporaneitatea lumii civilizate, partidul cel mai deschis spre viitor, atunci trebuie să înţelegem că trăim într-o societate a cunoaşterii sau ar trebui să trăim într-o societate a cunoaşterii şi asta nu se poate fără un sistem de educaţie, dacă nu performant, măcar acceptabil.

Nu vreau să reiau acum povestea celebrei majorări cu 50% a salariilor şi ce s-a întâmplat atunci cu liberalii. Spun doar că, în mod paradoxal, refuzul Guvernului Tăriceanu de a mări salariile, ar putea fi începutul unui parteneriat între Partidul Naţional Liberal şi oamenii care lucrează în sistemul de educaţie, tocmai pentru faptul că atunci am fost singurii care nu am minţit. Am plătit un preţ electoral pentru asta, dar cred că am câştigat dreptul de a vă privi în ochi şi de a sta de vorbă. Cum vă privesc în ochi cel care a promulgat legea şi cei care au anunţat a doua zi, textual, şi în situaţia asta sunt şi domnul Geoană şi domnul Boc, şi ceilalţi lideri ai celor două partide, că nu vor aplica această lege, este problema domniilor lor. Este important să folosim acest moment în care dialogul poate pleca de la ideea că noi am făcut totuşi ceva pentru şcoala românească, nu destul, dar în, în orice caz, nu ne-am bătut joc de şcoala românească şi de corpul didactic aşa cum au făcut-o, din păcate, alţii.

Ne aflăm în situaţia în care vor intra în vigoare nişte legi ale reformei în educaţie prin asumare de răspundere. Documentul are 284 de pagini. Senatorul Robu, colegul nostru, a câştigat trei nopţi nedormite şi a trudit cu migala profesorului pe toate aceste pagini. A făcut, împreună cu Cristian Adomniţei şi ceilalţi colegi din comisie, peste 200 de amendamente. Au avut o întâlnire cu doamna ministru şi i le-au înaintat. Doamnei ministru îi era greu să dea un răspuns pentru că, aşa cum aţi văzut-o spunându-ne tuturor, nu ştie ce o să fie în lege. Însă, nici domnul Boc nu ştie. Ar putea şti domnul Băsescu, dacă l-ar interesa. Pentru el este important ca, în darea de seamă a bilanţului de cinci ani să spună că a reformat şi educaţia. După cum a reformat şi justiţia, după cum a stârpit şi corupţia, după cum suntem pe cele mai înalte culmi de progres şi civilizaţie. Probabil că moţiunea de cenzură nu va trece şi se va adopta o lege despre care noi ştim foarte puţine, o lege cu care reprezentanţii sindicali nu sunt de acord şi care va intra în vigoare la începutul anului următor. Dincolo de această lege, mai avem şi un buget. În timpul guvernului precedent s-a ajuns, ca alocare din PIB, la acel 6% prevăzut de lege. Astăzi, după toate modificările aduse bugetului iniţial, finanţarea întregului sistem este mult sub această cifră şi, în sensul acesta, pactul este din capul locului denunţat. Nu ştiu în ce măsură guvernul acesta mai poate fi luat în serios. Nu ştiu ce guvern vom avea după alegerile prezidenţiale. Dacă vom avea un alt preşedinte, garantez că vom avea şi un alt guvern. Nu ştiu ce guvern va fi, ce program va avea, ce majoritate va avea în spatele lui. Problema se pune cum aşezăm pe nişte principii clare şi pe o bază legislativă, odată pentru totdeauna, într-un consens similar cu cel al problemelor de politcă externă, temele educaţiei.

Am discutat foarte mut despre aceste lucruri cu fostul ministru, colegul nostru Cristian Adomniţei, cu senatorul Robu, cu ceilalţi colegi din învăţământ, am avut şi am consultări cu profesorul Andrei Marga. Împreună încercăm să dăm răspunsuri pentru probleme specifice şi probleme de ansamblu ale educaţiei, ale reformei în educaţie şi ale viitorului acestui domeniu. Ceea ce cred, o spun încă o dată, că trebuie să aibă un preşedinte al României în raport cu acest domeniu este convingerea că merită să înveţi carte, că există o ordine în societate, o ierarhie care se face, înainte de toate, pe baza învăţăturii, că nu poţi să ai succes, că nu poţi să ai bani decât dacă ai carte. Ştiţi foarte bine, ca şi mine, cât de puţini oameni, cât de puţini tineri, mai cred astăzi în această formulă. Cred că prin atitudinea, prin discursul şi prin faptele sale, în limita prerogativelor constituţionale, preşedintele trebuie să le spună oamenilor răspicat că nu poţi să ai parte, decât dacă ai carte. Dacă ţinem un discurs frumos la promulgare, în care spunem ce minunaţi sunt profesorii, şi peste două luni afirmăm că şcoala românească produce numai tâmpiţi sau îi răspundem unei profesoare care ne întreabă dacă se poate trăi bine cu un asemena salariucă da, dacă o socotim la oră, în felul acesta nu dăm niciun mesaj în sensul în care vorbesc.

Actualul preşedinte a fost criticat pentru faptul că a povestit odată că nu-i prea plăcea şcoala. Eu nu-l învinovăţesc pentru asta. Poate să fie o glumă, poate să fie o mărturisire sinceră. Important este să ne spui ce crezi tu, ca preşedinte, că trebuie să facă şi elevul, şi părintele, şi profesorul. Lucrurile pleacă de aici. Mai departe, grilele de salarizare, programa şcolară, condiţiile ca din ce în ce mai mai multe şcoli să fie cu adevărat europene sub toate aspectele sunt grija şi obligaţia guvernului, grija şi obligaţia universităţilor, sunt grija şi obligaţia autorităţilor locale. Vreau să cred că din iarna aceasta, România va avea un preşedinte care să creadă în şcoală şi care să respecte şcoala.

Mă opresc aici, iertaţi-mă că m-am lungit, dar îmi face mare plăcere să întâlnesc colegi de-ai mei şi vă mulţumesc dacă-mi permiteţi să mă intitulez aşa. Îmi face plăcere să discut cu oameni care, indiferent de opţiunile lor politice, îmi sunt apropiaţi, în legătură cu această viziune despre rolul şcolii în societate şi rolul şcolii în viaţa fiecăruia dintre noi, indiferent dacă suntem sau nu profesori.

Vă stau la dispoziţie pentru un dialog care poate aborda orice temă de interes din punctul dumneavoastră de vedere şi vă mulţumesc încă o dată pentru bunăvoinţa de a-mi da acest prilej să ne întâlnim.